MIERCURI, OCTOMBRIE 15
N-am inteles niciodata cum se pot desparti pictorii de lucrarile lor. Un scriitor are oricand alaturi macar manuscrisul, dar ei trebuie sa renunte la opera lor pentru totdeauna. De cateva zile ma simt in postura artistului plastic: am 2 tablouri pe care sunt pe punctul de a le vinde, stiu ca ambele vor disparea intr-un final, dar nu stiu la care sa renunt mai intai.
Primul e mai putin incarcat de semnificatie. Ia lumea in ras, dar ma ia pe mine in serios, imi gadila orgoliul, rareori ma contrazice si parca isi doreste sa ramana mai mult timp prin preajma. E cu mine in momentele de nebunie, de spontaneitate, desi poate e doar oportunist. Ramane cu mine pentru ca apreciaza amestecul de culori folosit pentru a-l aduce la forma actuala, dar de indata ce ar aparea multi cumparatori interesati de el si-ar lua iute picioarele la spinare. E in plus destul de atasat si de cel care l-a transformat in panza, inainte ca eu sa incep sa astern culoarea. Poate prea mult. Ce-i drept, 3-4 ani a durat confectionarea panzei. Dar n-ar trebui sa rupa afectiunea pentru ce-a fost inainte si sa nu-mi mai vorbeasca de cel care i-a dat doar o forma? La urma urmei eu ii dau culoare, i-am dat si o sa-i mai adaug, inca nu e gata lucrarea.Sau sunt prea egoista?
Cel de-al doilea tablou e ceva mai complicat. Simt ca ia viata in serios dar ma ia pe mine in ras, pentru ca nici eu nu prea reusesc sa-i dezleg semnificatia. De fapt, nici nu stiu daca vreau sa descifrez. Ne leaga un singur lucru: o carte. Da, tabloul asta mi-a fost pasat deja inceput, continea in el cateva pasaje dintr-o carte si mi-a starnit astfel curiozitatea de a citi respectiva carte. Si cartea asta are un efect ciudat asupra mea, am frisoane, imi vine sa plang, ma atrage ca un magnet desi in acelasi timp imi ingheata sangele.Cred ca cel mai bine ar fi s-o termin cat mai repede, sa ma indepartez de ea, caci imi omoara incet-incet toate visele, ma face sa cred ca ceea ce doresc altii e mai presus de ce dorim noi, ca trebuie sa ma resemnez, sa nu-mi propun sa ating inaltul pentru ca oricum nu voi reusi. Si eu vreau sa pot !
Daca stau si ma gandesc bine, s-a putea sa nu fie tabloul de vina, ci doar cartea.Mai exact,personajul "Euclid". Dand un search printre amintirile din trecut mi-am dat seama ca intodeauna omul asta a avut o oarecare putere, influenta asupra mea. Adolescentul miop,domnisoara Christina, sarpele... aproape tot ce mi-a cazut in mana scris de el m-a marcat si mi-a inghetat timpul in care le-am parcurs. Parca ma controla ca pe o papusa, nu puteam sa ma desprind de vraja.Parca e mereu langa mine atunci cand citesc, ma manipuleaza, ma mustra si ma paralizeaza. Uitasem de starile astea pana cand am dat iar de el.Cartea nu e scrisa de el, dar el tot e prezent, tot ma sageteaza din continutul ei.
Si nu e vina tabloului.Ce treaba are el cu starile mele, cu atrofierea, cu timpul mort pe care le resimt cand deschid cartea ?
Ambele tablouri imi sunt dragi,dar simt ca ma voi desparti in curand de ele.
Habar n-am in ce ordine ori cat timp vor mai ramane efectiv langa mine.
...dar poate vor avea si ele ceva de spus in toata povestea asta, nu voi controla doar eu separarea de ele.
@+
anomiS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu