Copile, nu fi prost, orasul e departe...
Copil nu prea mai sunt si zi de zi imi dau seama din ce in ce mai mult de asta cand ma lovesc de pragul de sus, de cel de jos si de partile laterale. Orasul... orasul, care era orasul ? Nu mai stiu, dar e intr-adevar departe.
Am sa ajung acolo, m-asteapta strada mea si calul din Marlboro...
Termenul ' a ajunge ' e atat de relativ. Poate implica: - a atinge, - a petrece cateva clipe acolo, - a reusi ceea ce ti-ai propus , - a privi cu regret la ceea ce aveai inainte... Plus ca la asta se mai adauga si mijloacele prin care ai ajuns acolo , sacrificiile, compromisurile, pierderile.
O strada avem de la bun inceput, directia ei tine de noi si capacitatea de a o transforma sau nu intr-o autostrada. Calul din Marlboro nu mai e, arata-mi un pachet, un afis, ceva in care il vezi... L-am cautat, dar ori l-au luat altii inainte, ori s-a considerat ca nu mai avem nevoie de astfel de mijloace primitive pentru a evada. Avem avion, ce naiba ! Avem net !
E fum si este scrum si simt ca innebunesc... dar, ce pot sa fac ?
Pot sa intru-n hora, sa le dau draq de vise si de sentimente. Asta ar fi varianta simpla. Cum sa fac eu asta cand eu iau orice lucru extrem de simplu si-l transform intr-unul complicat ? Eu care nu inteleg de ce uneori mai cad si lucruri din cer si nu trebuie sa platesti pentru ele, nu trebuie sa lupti pentru ele. Mda, dar cum sa mai speri cand zilnic mocirla devine tot mai mare ?
Pot sa imi vad de soseaua mea, sa ma uit precum calul din Marlboro numai in fata si apoi, cand voi obosi, ma voi opri si-mi voi aminti ca:
Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata...
@+
anomiS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu