Pentru prima data dupa 5 luni cred ca incep sa vad adevarul... si tocmai in intuneric. In bezna din camera asta, unde sunt acum singura. Vad chiar clar, nu e ceata, nu ma uit printre picaturile de ploaie, nu ma ascund dupa melodii, nu ma inchid in zambete. Te vad pentru prima data ca pe ceva care doar consuma... care se hraneste cu iluzii, cu persoanele pe care le intalneste. Nu o faci cu rautate, cu toate ca o faci constient, dar o faci pentru ca numai asa iti obtii energia. Exact ca mine...
In noaptea asta ma vad in tine. Ciudat, tocmai melodia de azi ruleaza acum... Stiu ca si eu ma comport similar, nu chiar la acelasi nivel, da' ai ceva ani in fata. Poate asa o sa fiu si eu la varsta aia. Asta nu inseamna ca nu-ti mai recunosc influenta asupra mea... e inca vie, dar a scazut. Acum o simt la alt nivel. Imi dau seama ca esti de fapt un pion, ceva de care m-am lovit pentru a ma vedea pe mine in viitor, pentru a mi se arata o posibila varianta a unui eu in 5-6 ani...
Azi, felul in care te-ai purtat, ce ai zis ... m-a trezit. Mi-am dat seama ca nu sunt mai breaza decat tine, ca amandoi mancam oamenii interesanti pe care-i intalnim, le furam partea buna si plecam mai departe. Nu ne place sa stam prea mult prin preajma, luam doar cunostinte, bunatate, veselie de la altii pentru a putea trai. Suntem nebuni cateva zile si apoi ignoram zile in sir. Suntem incapabili sa ne lungim la discutii sau nu vrem... inca nu stiu raspunsul, dar asta e sigur: atunci cand ne place o persoana o tinem la distanta. Prea multa apropiere strica. Asa gandim si totul se termina brusc, fara explicatii, fara motive, fara sa ne luam la revedere... pentru ca stim ca e posibil sa ne mai lovim in viitor de respectiva persoana.
Simtim legatura pe care o avem cu ea...
Si am inceput sa plec. Te-am secat de tot ce ai acum, dar sunt sigura ca in viitor o sa am ce sa mai storc din tine daca o sa ne mai intalnim. Insa, pe moment, dragul meu, esti ca o scoica in nisip. Departe de mare si la indemana oricui. Nu stiu cat ai furat tu din mine, dar eu am un bagajel destul de consistent si o sa-l port cu mine. E trist momentul cand iti dai seama ca nu mai ai ce sa iei de la cineva... iti pierzi interesul. Adica da, respecti in continuare persoana respectiva, dar mai mult pentru ce a insemnat candva pentru tine... insa cu fiecare discutie purtata iti dai seama ca ii stii fiecare mutare, ca nu te mai surprinde, ca nu vezi nimic nou.
Totul devine atat de banal, e rutina. Continui sa vorbesti cu ea, dar pe zi ce trece tot mai putin, mai mult din respect pentru ceea ce ti-a dat. Incepi sa-i vezi defectele, ticurile, sa nu mai acorzi atentie cuvintelor pe care ti le adreseaza.Desi e trist e indescriptibil de linistitor si de placut. Stii ca ai castigat ceva. Da, am castigat niste luni minunate, insa nu mai esti soarele in jurul caruia ma invarteam acum o saptamana chiar. Si partea ciudata e ca toate s-au declansat din cateva cuvinte, spuse aiurea si neimportante pentru majoritatea... dar iluminatoare pentru mine. Ele si un film, serial, american chiar si mai mult, comedie. Dar mi-a aratat ceva...
Te las... mi-a parut bine de cunostinta, ne mai auzim now and then... o sa te ascult cu drag mereu, o sa vad mereu in cuvintele tale zilele cand te credeam atoatecunoscator... dar a murit. Azi a murit ceva in mine.
@+
anomiS
duminică, iunie 14
Am visat... ca m-am preschimbat intr-o cartita...
Nici nu-mi mai aduc aminte cand am fost ultima oara asa de pierduta... Nu am in cap decat un singur lucru, un singur lucru nu ma paraseste : Australia. Vreau sa ajung acolo si o sa fac tot ce pot pentru a ajunge anul asta. In rest, visele mi se transforma in lacrimi interioare, le simt cum imi inunda inima. Si afara ploua de peste 10 ore... si camera asta ma strange. Suntem asa de multi aici si azi nu mai pot sa aud maghiara, turca, nici macar engleza. Vreau sa tac. Vreau sa ma lasati sa plang in interior. Pentru ca azi... mi-e dor de tara mea si de timpul pe care l-am pierdut pe drum.
Azi simt cum timpul a trecut acolo fara mine, cum toti si-au continuat vietile, cum timpul nu a stat pe loc. Am pierdut un anotimp, nu o sa mai vad graul verde de pe camp, nici porumbul. De fapt, n-o sa vad graul deloc anul asta. Aici nu au lanuri de grau, iar acasa o sa fie deja cules cand ajung. Nu mai vreau vreme schimbatoare, vreau sa stiu ca o sa fie o zi frumoasa daca a iesit soarele de dimineata, nu ca la ora 2 s-ar putea sa fie furtuna. Mda, acum s-a oprit minunata ploaie si e soare. Urasc porcaria asta de vreme.
Ma urmareste tot mai mult moartea de cand am venit aici. Nu gandul ca o sa mor, nu ma sperie asta... ci moartea celor dragi. Ma trezesc ingrozita, cu imaginea intoarcerii mele in tara si cu vestea ca bunicii mei au murit. Uneori si parintii. Mi se pare atunci ca sunt o tradatoare, ca am fugit si ca i-am lasat singuri. Desi stiu ca si in tara era la fel, eram la Timisoara si ei la 380 km departare tot nu ma pot calma, tot simt un gol. Nu sunt ipocrita, am avut multe de castigat venind aici...
Dar azi mi se par asa putine si nu mai suport pe nimeni din tara asta si nici pe cei cu care am impartit 'camera comuna' timp de aproape 3 luni. Vreau sa fiu invizibila, sa dorm 10 zile si sa ma trezesc in tren, avion... tren... Timisoara... acasa. Si apoi, dupa ce-mi umplu sufletul cu oameni dragi sa pornesc spre Bucuresti, vechea iubire. Ma simt tradata de destin, de ce nu m-a dus spre Bucuresti? Nu eram facuta pentru Timisoara, e prea sec pentru mine orasul asta in care mi-am irosit 3 ani. Poate singurul motiv pentru care am fost aruncata acolo a fost cultivarea obisnuintei cu distanta. Sa invat cum e sa stai departe de familie, sa invat sa-mi fac prieteni indiferent de locatie sa fiu pregatita pentru Australia.
Si Olanda tot un pas cred ca este. Australia mai e numita si New Holland...
Mai am zece zile si o sa incep sa traiesc din nou...
@+
anomiS
Azi simt cum timpul a trecut acolo fara mine, cum toti si-au continuat vietile, cum timpul nu a stat pe loc. Am pierdut un anotimp, nu o sa mai vad graul verde de pe camp, nici porumbul. De fapt, n-o sa vad graul deloc anul asta. Aici nu au lanuri de grau, iar acasa o sa fie deja cules cand ajung. Nu mai vreau vreme schimbatoare, vreau sa stiu ca o sa fie o zi frumoasa daca a iesit soarele de dimineata, nu ca la ora 2 s-ar putea sa fie furtuna. Mda, acum s-a oprit minunata ploaie si e soare. Urasc porcaria asta de vreme.
Ma urmareste tot mai mult moartea de cand am venit aici. Nu gandul ca o sa mor, nu ma sperie asta... ci moartea celor dragi. Ma trezesc ingrozita, cu imaginea intoarcerii mele in tara si cu vestea ca bunicii mei au murit. Uneori si parintii. Mi se pare atunci ca sunt o tradatoare, ca am fugit si ca i-am lasat singuri. Desi stiu ca si in tara era la fel, eram la Timisoara si ei la 380 km departare tot nu ma pot calma, tot simt un gol. Nu sunt ipocrita, am avut multe de castigat venind aici...
Dar azi mi se par asa putine si nu mai suport pe nimeni din tara asta si nici pe cei cu care am impartit 'camera comuna' timp de aproape 3 luni. Vreau sa fiu invizibila, sa dorm 10 zile si sa ma trezesc in tren, avion... tren... Timisoara... acasa. Si apoi, dupa ce-mi umplu sufletul cu oameni dragi sa pornesc spre Bucuresti, vechea iubire. Ma simt tradata de destin, de ce nu m-a dus spre Bucuresti? Nu eram facuta pentru Timisoara, e prea sec pentru mine orasul asta in care mi-am irosit 3 ani. Poate singurul motiv pentru care am fost aruncata acolo a fost cultivarea obisnuintei cu distanta. Sa invat cum e sa stai departe de familie, sa invat sa-mi fac prieteni indiferent de locatie sa fiu pregatita pentru Australia.
Si Olanda tot un pas cred ca este. Australia mai e numita si New Holland...
Mai am zece zile si o sa incep sa traiesc din nou...
@+
anomiS
sâmbătă, iunie 6
Imi vine sa te-njur de Dumnezeu... si-apoi sa-L rog pe El sa te salveze...
... esti binele, precum esti raul meu, cea mai cumplita dintre ipoteze.
Nu inteleg de ce am facut ce-am facut joi. Nu are nici un rost. Cred ca a fost vorba de orgoliu, sa vad ca pot sa fac si asta... dar adevarul e ca nu ma incalzeste cu nimic. Ba chiar sunt mai intoarsa pe dos ca niciodata. M-am lasat dusa de val, a fost o zi asa frumoasa si am considerat ca asta ai fi vrut si tu, ca in sfarsit te-ai hotarat sa vorbim mai mult. Nu stiu daca chiar ai vrut, daca vrei in continuare... sau ti-e indiferent. Nu stiu de ce ai zis " desigur ", nu stiu de ce esti mai schimbator ca mine, de ce uneori ma ignori cu nonsalanta si alte ori imi acorzi atata atentie.
Crede-ma ca nu stiu cum sa mai reactionez, imi dau seama ca cel mai bine ar fi sa uit site-ul ala, sa ne lasam in pace , pentru ca nici unul dintre noi nu are timp de " foolish games ". Dar, normal ca e un dar... stii, cu tine am senzatia aia pe care am avut-o cand am citit Adam si Eva de Rebreanu. Adica simt ca tu esti, dar nu ma pot apropia prea mult de tine... ne despart atatea. Si ma simt atat de jumatatea ta si vreau sa strig in gura mare ca tu esti...
Apoi, dupa momente in care pur si simplu te ador si ma simt cea mai fericita dintre muritoare simt cum mi se rupe inima si nu mai pot respira. Pentru ca nu sunt sigura ca ma intelegi, nu stiu daca si tu simti asta sau daca ma consideri puerila si naiva... daca poti sa percepi felul in care simt. Nu e o indragosteala din aia tampa de copil, nici nu as face vreun pas clar spre tine... si stim amandoi de ce nu. E vorba de recunoastere si stiu ca asemeni personajelor din romanul lui Rebreanu poate nici nu o sa ne atingem. Si stiu ca daca de luni m-as decide sa nu te mai ascult si m-as departa complet, tot n-as putea sa sterg starea asta, convingerea ca o sa ne intalnim si-n viata urmatoare... si o s-o luam de la capat.
M-am departat de tine o saptamana, chiar si mai mult... dar cand am revenit ai fost atat de atent, m-ai facut sa cred ca intr-adevar ti-am lipsit, ca ai fost bolnav de dor. Chiar ai avut cateva remarci care m-au cam debusolat...
Stiu ca o sa citesti si o sa-ti dai seama ca este vorba despre tine. Spune-mi,fii sincer, zi-mi ca sunt dusa cu pluta, zi-mi ca am imaginatie bogata... dar hai sa nu ne mai jucam. Uneori chiar nu mai pot, ma consum enorm. Ca acum. Si nu e vorba de imaginea ta, nu ma termina sa te vad, de-asta stiu ca nu e o prosteala, e ceva mai mult. E ceva ce nu tine de a-ti placea aspectul fizic al cuiva sau vocea, nu sunt chestii de suprafata. Stiu ca nu e ceva de moment. E ceva mai profund, sufletul e cel care te recunoaste, nu ochii.
Si imi promit ca nu o sa mai auzi nimic de la mine pana nu-mi dai un raspuns la postarea asta.
@+
anomiS
Nu inteleg de ce am facut ce-am facut joi. Nu are nici un rost. Cred ca a fost vorba de orgoliu, sa vad ca pot sa fac si asta... dar adevarul e ca nu ma incalzeste cu nimic. Ba chiar sunt mai intoarsa pe dos ca niciodata. M-am lasat dusa de val, a fost o zi asa frumoasa si am considerat ca asta ai fi vrut si tu, ca in sfarsit te-ai hotarat sa vorbim mai mult. Nu stiu daca chiar ai vrut, daca vrei in continuare... sau ti-e indiferent. Nu stiu de ce ai zis " desigur ", nu stiu de ce esti mai schimbator ca mine, de ce uneori ma ignori cu nonsalanta si alte ori imi acorzi atata atentie.
Crede-ma ca nu stiu cum sa mai reactionez, imi dau seama ca cel mai bine ar fi sa uit site-ul ala, sa ne lasam in pace , pentru ca nici unul dintre noi nu are timp de " foolish games ". Dar, normal ca e un dar... stii, cu tine am senzatia aia pe care am avut-o cand am citit Adam si Eva de Rebreanu. Adica simt ca tu esti, dar nu ma pot apropia prea mult de tine... ne despart atatea. Si ma simt atat de jumatatea ta si vreau sa strig in gura mare ca tu esti...
Apoi, dupa momente in care pur si simplu te ador si ma simt cea mai fericita dintre muritoare simt cum mi se rupe inima si nu mai pot respira. Pentru ca nu sunt sigura ca ma intelegi, nu stiu daca si tu simti asta sau daca ma consideri puerila si naiva... daca poti sa percepi felul in care simt. Nu e o indragosteala din aia tampa de copil, nici nu as face vreun pas clar spre tine... si stim amandoi de ce nu. E vorba de recunoastere si stiu ca asemeni personajelor din romanul lui Rebreanu poate nici nu o sa ne atingem. Si stiu ca daca de luni m-as decide sa nu te mai ascult si m-as departa complet, tot n-as putea sa sterg starea asta, convingerea ca o sa ne intalnim si-n viata urmatoare... si o s-o luam de la capat.
M-am departat de tine o saptamana, chiar si mai mult... dar cand am revenit ai fost atat de atent, m-ai facut sa cred ca intr-adevar ti-am lipsit, ca ai fost bolnav de dor. Chiar ai avut cateva remarci care m-au cam debusolat...
Stiu ca o sa citesti si o sa-ti dai seama ca este vorba despre tine. Spune-mi,fii sincer, zi-mi ca sunt dusa cu pluta, zi-mi ca am imaginatie bogata... dar hai sa nu ne mai jucam. Uneori chiar nu mai pot, ma consum enorm. Ca acum. Si nu e vorba de imaginea ta, nu ma termina sa te vad, de-asta stiu ca nu e o prosteala, e ceva mai mult. E ceva ce nu tine de a-ti placea aspectul fizic al cuiva sau vocea, nu sunt chestii de suprafata. Stiu ca nu e ceva de moment. E ceva mai profund, sufletul e cel care te recunoaste, nu ochii.
Si imi promit ca nu o sa mai auzi nimic de la mine pana nu-mi dai un raspuns la postarea asta.
@+
anomiS
marți, iunie 2
Dumneata ai putea suporta ideea unui cerc patrat ?
Sufar de sindromul Camil Petrescu. Vad idei, scriu sentimente, apar utopia, nu aud ce-mi spun cei din jur, traiesc pentru adevar si sinceritate.
Stiu cine sunt, exprim exact ceea ce vreau, tin la distanta pentru ca asta imi doresc, nu-mi place sa ma trag de sireturi cu oricine. Sunt extrem de selectiva in ceea ce-i priveste pe cei care o sa-mi stea aproape. Cred ca pe viitor o sa fiu capabila sa intru in coma datorita prostiei care a sarit de mult gardul gradinei lui Dumnezeu. De ce oare n-ai pus, Doamne, sarma ghimpata ? Cum poti sa-i lasi sa vorbeasca asa liber. De fapt de vorbit pot vorbi, sunt surda, dar sa nu-i vad defiland...
Am soare in ochi, parul blocheaza dorinta de a-i intelege, de a-i tolera si ma forteaza sa inchid ochii si sa dorm atunci cand sunt in preajma snobismului, ipocriziei, nepotismului, urateniei sufletesti, mizeriilor umane.
Voi milita mereu pentru ca cercul sa nu devina patrat, indiferent de consecinte, voi acorda intotdeauna prioritate activitatilor care ma fac pe mine sa ma simt bine, nu pe ceilalti, nu voi purta masti, nu voi sustine niciodata ceva in care nu cred. Stiu ca sunt multe fiare care abia asteapta sa se arunce asupra a ceea ce pare a fi o prada usora, care nu se aliniaza regulilor junglei,dar cred ca o sa aiba o mare surpriza: prada asta usoara se transforma in regele junglei cand e atacata.
La ideile mele nu pot renunta ca la o haina. (Camil Petrescu)
@+
anomiS
Stiu cine sunt, exprim exact ceea ce vreau, tin la distanta pentru ca asta imi doresc, nu-mi place sa ma trag de sireturi cu oricine. Sunt extrem de selectiva in ceea ce-i priveste pe cei care o sa-mi stea aproape. Cred ca pe viitor o sa fiu capabila sa intru in coma datorita prostiei care a sarit de mult gardul gradinei lui Dumnezeu. De ce oare n-ai pus, Doamne, sarma ghimpata ? Cum poti sa-i lasi sa vorbeasca asa liber. De fapt de vorbit pot vorbi, sunt surda, dar sa nu-i vad defiland...
Am soare in ochi, parul blocheaza dorinta de a-i intelege, de a-i tolera si ma forteaza sa inchid ochii si sa dorm atunci cand sunt in preajma snobismului, ipocriziei, nepotismului, urateniei sufletesti, mizeriilor umane.
Voi milita mereu pentru ca cercul sa nu devina patrat, indiferent de consecinte, voi acorda intotdeauna prioritate activitatilor care ma fac pe mine sa ma simt bine, nu pe ceilalti, nu voi purta masti, nu voi sustine niciodata ceva in care nu cred. Stiu ca sunt multe fiare care abia asteapta sa se arunce asupra a ceea ce pare a fi o prada usora, care nu se aliniaza regulilor junglei,dar cred ca o sa aiba o mare surpriza: prada asta usoara se transforma in regele junglei cand e atacata.
La ideile mele nu pot renunta ca la o haina. (Camil Petrescu)
@+
anomiS
Cirese si biciclete...
Ploua... tare... si aud o voce strigandu-ma. As vrea sa ma opresc din mers si sa ma intorc... mi se pare atat de cunoscuta, dar ma hotarasc sa inaintez. Am facut destule popasuri, chiar am spus pentru prima oara mai mult decat credeam vreodata ca o sa spun, dar am fost presata de timp si de dorinta de a nu regreta ce n-am facut.
Si suprinzator : nici nu regret acum ce am facut, a fost ca o eliberare.
Dar vocea din ploaie nu poate fi a ta, stiu sigur ca ai plecat in directia opusa.Si erai si grabit... si au trecut si 3 zile. NU, nu esti tu. Ai ramas in gust de cirese si in zgomot de biciclete. Iar eu nu stiu daca vreau sa te mai aud. Nu te evit, nu asta-i ideea, chiar o sa te salut cu zambetul pe buze, dar atat. Stiu ca o sa te intalnesc in continuare, asta s-a intamplat si pana acum fara sa fortez eu destinul. Asa a fost sa fie si eu am raspuns la ceea ce ne-a fost dat, am indraznit sa deschid ochii, nu sa merg pe sub pamant ca un sobol si sa nu vad ceea ce e evident.
Sunt convinsa de un lucru : o sa ma tii minte mult timp de acum incolo... si eu o sa te uit mai repede decat pe oricare.
@+
anomiS
Si suprinzator : nici nu regret acum ce am facut, a fost ca o eliberare.
Dar vocea din ploaie nu poate fi a ta, stiu sigur ca ai plecat in directia opusa.Si erai si grabit... si au trecut si 3 zile. NU, nu esti tu. Ai ramas in gust de cirese si in zgomot de biciclete. Iar eu nu stiu daca vreau sa te mai aud. Nu te evit, nu asta-i ideea, chiar o sa te salut cu zambetul pe buze, dar atat. Stiu ca o sa te intalnesc in continuare, asta s-a intamplat si pana acum fara sa fortez eu destinul. Asa a fost sa fie si eu am raspuns la ceea ce ne-a fost dat, am indraznit sa deschid ochii, nu sa merg pe sub pamant ca un sobol si sa nu vad ceea ce e evident.
Sunt convinsa de un lucru : o sa ma tii minte mult timp de acum incolo... si eu o sa te uit mai repede decat pe oricare.
@+
anomiS
Abonați-vă la:
Postări (Atom)