Era odata, ca niciodata, intr-un corp cam lenes, neindemanatic si nelipsit de prezenta zgarieturilor un suflet optimist, pur si sincer. Si sufletul asta incerca cu toata puterea sa taie timpul si sa razbata, sa transmita caldura si sa ajute pe oricine. Nu-i pasa daca era luat in deradere de majoritatea lumii exterioare care considera ca a fi sensibil e un mare defect, isi vedea de drum si atunci cand primea lovituri se scutura de petele de pesimism si tot el isi cerea iertare. Asta pentru ca voia sa nu se impovareze cu lipsa de bun simt sau superficialitatea din jur, ci isi dorea sa stie ca a facut tot ce era posibil pentru a fi mai bun.
E acum un corp putin bronzat, in miscare continua, care ascunde un suflet sifonat. Nu e mai putin optimist decat inainte, dar e mult mai obiectiv, nu mai da doi bani pe “luna patrata” si pe impacarea tuturor. Nu-l mai ating muzica, versurile sau desenele. A inlocuit punctele de suspensie cu realitatea si a hasurat ploaia. Da, ii mai e uneori dor de vremurile alea, mai ales de naivitatea si increderea oarba ca se poate sa multumeasca pe toata lumea si sa nu raneasca dar dureaza atat de putin incat se stinge cu un strop din zambetul oamenilor care conteaza. Sifonat e pentru ca niciodata nu i-a placut sa fie calcat, sa dea bine la ambalaj. N-a putut sa stea in pozitie de drepti si a preferat mereu sa se retraga decat sa isi incalce principiile.
Celor care nu ma mai recunosc in postarile din ultimele luni le spun urmatorul lucru:
catrenul,
Cine stie si stie ca stie, e intelept, asculta-l !
Cine stie si nu stie ca stie, e adormit, trezeste-l !
Cine nu stie si stie ca nu stie e neajutorat, ajuta-l !
Cine nu stie si nu stie ca nu stie, e dobitoc, da-i branci !
nu mai rimeaza, pentru ca versurile 1, 2 si 3 sunt incomplete.
@+
anomiS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu